Horia Moculescu a murit la 88 de ani. Marele compozitor și-a petrecut ultimele zile din viață pe patul de spital, fiind în comă indusă.
Celebrul compozitor Horia Moculescu s-a stins din viață la vârsta de 88 de ani, lăsând în urmă o durere de nedescris în sufletele tuturor celor care l-au cunoscut și l-au apreciat. Acesta fusese internat în spital în stare gravă, însă în ciuda eforturilor depuse de medici nu a mai putut fi salvat. Iată mesajul plin de regret și suferință transmis de fiica lui, Nidia Moculescu, în urmă cu doar câteva momente.
Horia Moculescu a murit! Cu ce probleme de sănătate se confrunta celebrul compozitor?
Săptămâna trecută, Horia Moculescu a fost internat în stare extrem de gravă la Secția ATI a Institutului Matei Balș din Capitală, iar în ultimele zile a fost în comă. Compozitorul a ajuns pe patul de spital din cauza unor probleme respiratorii apărute pe fondul unor afecțiuni mai vechi. Medicii s-au arătat rezervați încă de la început și iată că acum au confirmat decesul artistului la vârsta de 88 de ani.
În vara acestui an, Horia Moculescu a îngrijorat pe toată lumea după ce a fost fotografiat într-un scaun cu rotile, vizibil slăbit. Ulterior, acesta a declarat că este un scaun de birou, de fapt, cu roți, dar și că urmează un tratament de câțiva ani, însă starea lui nu este una bună.
Mesajul sfâșietor transmis de Nidia, fiica lui Horia Moculescu
„Mă sufocă și mă strânge lumea, Tată! Nu pot să respir. Nu știu să trăiesc. Erai aerul meu. Erai drumul meu. Trimite-mi tăticule o singură bătaie de inimă care să nu mai muște din mine când și pianul tău plânge și fiecare notă te întreabă: unde ești? când vii?… Erai zâmbetul meu… Tu erai viața, lumina mea. Și acum, fără tine, sunt o fiică ruptă din trupul lumii. Sunt o strigare fără de rost care nu mai are ecou.
Îți amintești cum îmi spuneai că sunt puternică? Că am în mine seva ta? Că voi înflori chiar și în iarnă? Ai greșit, Tată. Eu nu sunt puternică. Eu sunt frântă. Sunt o frunză smulsă de vântul durerii. Sunt o fiică care nu mai știe să fie. Și te caut în fiecare colț de tăcere, în fiecare adiere, în fiecare vis. Dar nu te mai găsesc. Și mă întreb: cum să trăiesc fără tine? Cum să învăț Tată asta….
M-ai învățat atâtea, tată, dar un singurul lucru nu ai reușit… cum să mă faci să trăiesc fără tine… Cum să mai văd lumea, când ochii mei – de fapt ochii tăi –, sunt orbi în fața lumii? Cum să mai vorbesc când gura mea, tot moștenirea ta, nu mai poate decât să urle? Mi-ai fost Totul. Ai fost rădăcina, coroana, cerul și pământul meu. Și acum… acum sunt doar copila ta căzută, cu genunchii zdreliți de durere, cu sufletul în zdrențe, cu inima în gol.
Tăticule, dacă mă auzi, trimite-mi un semn. Da-mi un semn din tăria ta, că eu nu mai pot. Nu mai pot! Trimite-mi tăticule, te implor, un acord care să nu sune a despărțire, o armonie care să mă țină dreaptă când lacrima apasă pe pedale, când vinilul lumii s-a zgâriat, iar muzica ta se tânguie pe repetiție, ca o rugăciune fără răspuns…Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea. Trunchiul care m-a ținut dreaptă când viața mă lovea cu furtuni. Umbra ta era adăpostul meu. Frunza ta era speranța mea. Iar acum… acum ai căzut. Și eu cad cu tine… Într-un hău… și fără lumină. Fiica ta. Cea care cade. Cea care te strigă. Cea care nu știe cum să trăiască fără stejarul ei..”, a scris fiica celebrului compozitor, Nidia, în lacrimi, pe un grup de prieteni.
